În seminalul său eseu din 1923, republicat postum în Illuminationen, Ausgewählte Schriften, I (Suhrkamp Verlag, 1955), Walter Benjamin definește „sarcina traducătorului“ și condițiile traductibilității pe fundalul unor așteptări mesianice referitoare la „înrudirea“ limbilor – care nu implică nici „identitatea originii“ și nici asemănarea lor – și la „indefinita (lor) renaștere“ (Benjamin, Walter, Charles Baudelaire, Tableaux Parisiens. Deutsche Übertragung mit einem Vorwort über die Aufgabe des Übersetzers, französisch und
deutsch, Heidelberg, Verlag von Richard Weißbach, 1923).
Surprinzătoare pînă la paradox sînt însă atenția mărită, ponderea și aprecierea acordate nu atît traducerii, cît originalului, nu actului traducător, ci actului creator. Nu atît dificultățile translației dintr-o limbă în alta sînt în centrul dezbaterii sale, cît calitățile operei literare și, în primul rînd, capacitatea acesteia de a fi și de a rămîne vie, adică de a supraviețui.
„Mai mult decît o simplă comunicare“
„Supraviețuirea“ operelor literare Walter Benjamin o explică prin modificarea lor în timp, modificare pe care el o localizează chiar la nivelul textului însuși. Forma deja dată, fixată de autor nu împiedică schimbările ulterioare: „Căci în supraviețuirea sa, care nu ar merita acest nume dacă nu ar fi o mutație și o înnoire a ceva viu, originalul suferă o modificare. Chiar și cuvintele solidificate pot trece printr-un proces de postmaturizare“. Citez din versiunea românească a textului (Walter Benjamin, „Sarcina traducătorului“, în Iluminări, traducere de Catrinel Pleșu, Editura Univers, 2000, pp. 45-55).
Originalitatea discursului lui Walter Benjamin constă în insistența sa asupra faptului că procesul de „postmaturizare“ (Nachreife) a textului este intern, nu (doar) extern. Încă o dată surprinzător și oarecum contradictoriu, teoreticianul pare că refuză, chiar de la început, perspectiva receptării ca nerelevantă: „[…] nici o poezie nu e menită cititorului, nici o pictură privitorului, nici o simfonie ascultătorului“. Dar, pe de altă parte, definește „postmaturizarea“ textului astfel: „ceea ce, pe vremea unui autor, era o tendință a limbajului său creator poate dispărea mai tîrziu, făcînd astfel loc unor tendințe imanente în creația literară, care pot pune în evidență, într-un mod nou, ceea ce este deja format“.
Cu toate că Benjamin subliniază caracterul „imanent“ al tendințelor nou-apărute, însăși apariția lor – altfel spus, modificarea textului – ține de contextele succesive în care opera se înscrie de-a lungul „supraviețuirii“ sale. Receptarea operei este, prin urmare, importantă și relevantă, în ciuda aserțiunii sale inițiale. Fără să vrea, teoreticianul german pare că susține, cu argumente proprii, teza radicală a lui Valéry, conform căreia „schimbarea cititorului antrenează o schimbare în textul însuși“.
Întreg studiul lui Walter Benjamin este un paralelism între original și traducere, între opere – de fapt, „marile opere“ – și transpunerea lor în altă limbă, între dinamica acțiunilor și durata rezultatelor acestora: „[…] așa cum tonalitatea și semnificația unor opere literare se modifică total de-a lungul secolelor, limba maternă a traducătorului se modifică și ea“. Dar, „[…] în vreme ce cuvintele scriitorului supraviețuiesc propriei lui limbi, chiar și cea mai bună traducere este destinată să dispară din evoluția propriei sale limbi și să piară cînd această limbă se înnoiește“.
Traducerile n-au durabilitate, dar contribuie, prin semnificația gestului lor și prin eforturile lor mereu reiterate, la o apropiere indefinită de „tărîmul făgăduit și interzis al reconcilierii și împlinirii limbilor“. La acest tărîm ajunge „numai acea parte a traducerii care este mai mult decît o simplă comunicare“. Unitatea „determinată“ între conținutul și limba originalului, între „fructul“ și „pielea“ lui nu se regăsește în traducere decît în chip aproximativ, „căci limba traducerii înfășoară conținutul ca o mantie regală cu falduri largi“. Pornind de la un citat din Mallarmé – pe care, în chip semnificativ, nu îl traduce –, autorul ne lasă să înțelegem că ceea ce este propriu, ceea ce se află în „miez“, în „sămînță“ rămîne intraductibil.
Gîndirea lui Walter Benjamin cu privire la traducere se mișcă, ingenios și capricios, între intenționalitate – care nu este a autorilor, ci a limbilor înseși aspirînd la „reconciliere” – și literalitate, înțeleasă ca probă de fidelitate, dar nu față de sensul originalului, ci față de intenția acestuia: intentio pe care limba traducerii ar trebui s-o exprime „nu ca reproducere, ci ca armonie, ca o completare la limba în care se exprimă, ca propria sa intentio“. Prin urmare, adaugă Walter Benjamin, „cea mai înaltă laudă adusă traducerii […] nu este că se citește de parcă ar fi fost scrisă în original în acea limbă“. Apreciere contraintuitivă, derutantă, în raport cu reprezentarea comună asupra efortului și rostului actului traductor. În logica, e drept, sinuoasă, a teoreticianului german, această apreciere este parte a concepției sale de ansamblu privitoare la traducere, în cadrul căreia asemănarea și sensul joacă un rol secundar. Dincolo de sensurile punctuale ale unei opere sau ale alteia – de a căror reproducere exactă traducerea se poate dispensa –, autorul are în minte sensul adînc al unei „limbi pure“ care ar sta la baza atît a „înrudirii“ limbilor, cît și a „renașterii“ lor.
Sarcina traducătorului este să regăsească „limba pură“, prezentă, dar ascunsă în mișcarea limbii, „să salveze în propria lui limbă acea limbă surghiunită în limba străină, să elibereze prin transpunere acea limbă pură prinsă în operă“. În formularea acestei versiuni, paradoxul se îngînă cu obscuritatea, sfîrșind spectaculos, apoteotic, cu evocarea Sfintei Scripturi, „în care sensul a încetat să mai fie linia de despărțire între fluxul limbii și cel al revelației“. Adevărul revelat se exprimă în textul sacru „în toată literalitatea sa și fără mijlocirea sensului“, astfel încît traducerea devine „una cu originalul în forma versiunii interliniare“.
Printr-un telescopaj inspirat, transparența devine iradiantă, traductibilitatea maximă, „necondiționată“ se transformă într-o traducere implicită, resorbită în sine, virtualizată: „Într-o oarecare măsură toate marile texte conțin traducerea lor virtuală printre rînduri și în cel mai înalt grad“. Formulă de o nobilă idealitate, numai în aparență descurajantă pentru traducător, în realitate profund provocatoare și mobilizatoare.