O teorie a traducerii (II)

În seminalul său eseu din 1923, republicat postum în Illuminationen, Ausgewählte Schriften, I (Suhrkamp Verlag, 1955), Walter Benjamin definește „sarcina traducătorului“ și condițiile traductibilității pe fundalul unor așteptări mesianice referitoare la „înrudirea“ limbilor – care nu implică nici „identitatea originii“ și nici asemănarea lor – și la „indefinita (lor) renaștere“ (Benjamin, Walter, Charles Baudelaire, Tableaux Parisiens. Deutsche Übertragung mit einem Vorwort über die Aufgabe des Übersetzers, französisch und
deut­sch, Heidelberg, Verlag von Richard Weißbach, 1923).

Surprinzătoare pînă la paradox sînt însă atenția mărită, ponderea și aprecierea acordate nu atît traducerii, cît originalului, nu actului traducător, ci actului creator. Nu atît dificultățile translației dintr-o limbă în alta sînt în centrul dezbaterii sale, cît calitățile operei literare și, în primul rînd, capacitatea acesteia de a fi și de a rămîne vie, adică de a supraviețui.

„Mai mult decît o simplă comunicare“

„Supraviețuirea“ operelor literare Walter Benjamin o explică prin modificarea lor în timp, modificare pe care el o localizează chiar la nivelul textului însuși. Forma deja dată, fixată de autor nu împiedică schimbările ulterioare: „Căci în supraviețuirea sa, care nu ar merita acest nume dacă nu ar fi o mutație și o înnoire a ceva viu, originalul suferă o modificare. Chiar și cuvintele solidificate pot trece printr-un proces de postmaturizare“. Citez din versiunea românească a textului (Walter Benjamin, „Sarcina traducătorului“, în Iluminări, traducere de Catrinel Pleșu, Editura Univers, 2000, pp. 45-55).

Originalitatea discursului lui Walter Benjamin constă în insistența sa asupra faptului că procesul de „postmaturizare“ (Nachreife) a textului este intern, nu (doar) extern. Încă o dată surprinzător și oarecum contradictoriu, teoreticianul pare că refuză, chiar de la început, perspectiva receptării ca nerelevantă: „[…] nici o poezie nu e menită cititorului, nici o pictură privitorului, nici o simfonie ascultătorului“. Dar, pe de altă parte, definește „postmaturizarea“ textului astfel: „ceea ce, pe vremea unui autor, era o tendință a limbajului său creator poate dispărea mai tîrziu, făcînd astfel loc unor ten­dințe imanente în creația literară, care pot pune în evidență, într-un mod nou, ceea ce este deja format“.

Cu toate că Benjamin subliniază caracterul „imanent“ al tendințelor nou-apărute, însăși apariția lor – altfel spus, modificarea textului – ține de contextele succesive în care opera se înscrie de-a lungul „supraviețuirii“ sale. Receptarea operei este, prin urmare, importantă și relevantă, în ciuda aserțiunii sale inițiale. Fără să vrea, teoreticianul german pare că susține, cu argumente proprii, teza radicală a lui Valéry, conform căreia „schimbarea cititorului antrenează o schimbare în textul însuși“.

Întreg studiul lui Walter Benjamin este un paralelism între original și traducere, între opere – de fapt, „marile opere“ – și transpunerea lor în altă limbă, între dinamica acțiunilor și durata rezultatelor acestora: „[…] așa cum tonalitatea și semnificația unor opere literare se modifică total de-a lungul secolelor, limba maternă a traducătorului se modifică și ea“. Dar, „[…] în vreme ce cuvintele scriitorului supraviețuiesc propriei lui limbi, chiar și cea mai bună traducere este destinată să dispară din evoluția propriei sale limbi și să piară cînd această limbă se înnoiește“.

Traducerile n-au durabilitate, dar contribuie, prin semnificația gestului lor și prin eforturile lor mereu reiterate, la o apropiere indefinită de „tărîmul făgăduit și interzis al reconcilierii și împlinirii limbilor“. La acest tărîm ajunge „numai acea parte a traducerii care este mai mult decît o simplă comunicare“. Unitatea „determinată“ între conținutul și limba originalului, între „fructul“ și „pielea“ lui nu se regăsește în traducere decît în chip aproximativ, „căci limba traducerii înfășoară conținutul ca o mantie regală cu falduri largi“. Pornind de la un citat din Mallarmé – pe care, în chip semnificativ, nu îl traduce –, autorul ne lasă să înțelegem că ceea ce este propriu, ceea ce se află în „miez“, în „sămîn­ță“ rămîne intraductibil.

Gîndirea lui Walter Benjamin cu privire la traducere se mișcă, ingenios și capricios, între intenționalitate – care nu este a autorilor, ci a limbilor înseși aspirînd la „reconciliere” – și literalitate, înțeleasă ca probă de fidelitate, dar nu față de sensul originalului, ci față de intenția acestuia: intentio pe care limba traducerii ar trebui s-o exprime „nu ca reproducere, ci ca armonie, ca o completare la limba în care se exprimă, ca propria sa intentio“. Prin urmare, adaugă Walter Benjamin, „cea mai înaltă laudă adusă traducerii […] nu este că se citește de parcă ar fi fost scrisă în original în acea limbă“. Apreciere contraintuitivă, derutantă, în raport cu reprezentarea comună asupra efortului și rostului actului traductor. În logica, e drept, sinuoasă, a teoreticianului german, această apreciere este parte a concepției sale de ansamblu privitoare la traducere, în cadrul căreia asemănarea și sensul joacă un rol secundar. Dincolo de sensurile punctuale ale unei opere sau ale alteia – de a căror reproducere exactă traducerea se poate dispensa –, autorul are în minte sensul adînc al unei „limbi pure“ care ar sta la baza atît a „înrudirii“ limbilor, cît și a „renașterii“ lor.

Sarcina traducătorului este să regăsească „limba pură“, prezentă, dar ascunsă în miș­carea limbii, „să salveze în propria lui limbă acea limbă surghiunită în limba străină, să elibereze prin transpunere acea limbă pură prinsă în operă“. În formularea acestei versiuni, paradoxul se îngînă cu obscuritatea, sfîrșind spectaculos, apoteotic, cu evocarea Sfintei Scripturi, „în care sensul a încetat să mai fie linia de despărțire între fluxul limbii și cel al revelației“. Adevărul revelat se exprimă în textul sacru „în toată literalitatea sa și fără mijlocirea sensului“, astfel încît traducerea devine „una cu originalul în forma versiunii interliniare“.

Printr-un telescopaj inspirat, transpa­rența devine iradiantă, traductibilitatea maximă, „necondiționată“ se transformă într-o traducere implicită, resorbită în sine, virtualizată: „Într-o oarecare măsură toate marile texte conțin traducerea lor virtuală printre rînduri și în cel mai înalt grad“. Formulă de o nobilă idealitate, numai în aparență descurajantă pentru traducător, în realitate profund provocatoare și mobilizatoare.

Traducerea ca „teoretizare“

Noutatea și densitatea ideilor din textul lui Walter Benjamin au stîrnit numeroase comentarii îndeosebi după anii ‘70 ai secolului trecut, cînd a devenit o referință inconturnabilă pentru traductologi. Dar nici teoreticienii și filozofii nu l-au ignorat, preocupați mai ales de implicațiile sale metalingvistice și metafizice.

Într-o conferință susținută la Cornel University în 1983 și publicată postum în volumul The Resistance to Theory (University of Minnesota Press, Minneapolis, 1986), Paul de Man comentează textul lui Walter Benjamin într-un mod cel puțin la fel de sofisticat ca al autorului. În plus, criticul american, după ce corectează cîteva lecțiuni greșite din versiunile franceză și engleză ale textului respectiv, supune teoria benjamineană unei „traduceri“ personale care, în anumite momente, o aprofundează, în altele o anamorfozează – în ciuda încadrărilor filozofice și istorice pertinente. De fapt, Paul de Man deconstruiește textul lui Walter Benjamin, apropriindu-și-l indefinit. Pornind de la opoziția autorului între poezie și traducere, el ajunge la o disociere radicală între limbaj și sens, disociere care, în textul analizat, este una între conținut (Gehalt) și limbă (Sprache).

Traducerea, în versiunea demaniană, este apropiată de critică, de filozofie, de istorie, într-un cuvînt, de „teoretizare“. Ca și „teoretizarea“, traducerea „dezarticulează, anulează originalul, relevă faptul că originalul a fost dintotdeauna deja dezarticulat“. Mai departe, de Man susține că „traducerea aparține nu vieții originalului, originalul este deja mort, ci supraviețuirii originalului, asumînd astfel și confirmînd moartea originalului“ („Walter Benjamin’s The Task of the Tran­slator”, în op.cit., p. 85). Dar, în concepția lui Benjamin, supraviețuirea operelor, a marilor opere, departe de a confirma „moartea originalului“, îi confirmă convingător dăinuirea (Fortleben). Traducerea, scrie autorul german, „se aprinde de la flacăra supraviețuirii eterne a operelor și a renașterii indefinite a limbilor“ (op.cit., p. 51).

Doi ani mai tîrziu, în 1985, Jacques Derrida abordează eseul lui Walter Benjamin într-un mod încă mai sofisticat, insistînd asupra aluziilor genealogice și a ideii „înrudirii limbilor“ implicate în concepția predecesorului său. Un concept important în analiza derrideană este acela de „supraviețuire“ a operelor de artă. Supraviețuirea (Überleben) are „o relație esențială“ cu traducerea (Übersetzen). Dar supraviețuirea, așa cum, pe urmele lui Benjamin, o înțelege Derrida – punînd însă propriile-i accente –, este mai degrabă „continuare a vieții (Fortleben) decît o viață postmortem“. De fapt, în interpretarea lui Derrida, supraviețuirea este „mai mult decît supraviețuire“: „Opera nu doar trăiește mai mult, ci trăiește mai mult și mai bine, dincolo de mijloacele autorului său“. Traducerea asigură, așadar, „supraviețuirea operelor, nu a autorilor“ (Des Tours de Babel, 1985) Citez – neavînd acces momentan la versiunea originală – din traducerea în limba engleză, semnată de Joseph F. Graham, republicată în Psyche, Inventions of the Other, vol. I, Stanford University Press, 2007, p. 203.)

Traducerea ca „supliment“

„Înrudirea limbilor“ Derrida o concepe, în linie benjamineană, ca pe o „afinitate originară“, dar nu naturală și nici istorică. „Înrudirea“ nu presupune asemănarea limbilor, ea se referă la o „intenționalitate“ comună: „Ceva e intenționat prin fiecare limbă, ceva comun, dar ceva ce nici o limbă nu poate atinge separat“. Este nevoie de „o co-angajare, de o co-desfășurare a modurilor lor inten­ționale“. Ceea ce vizează această cooperare a limbilor este chiar „limba pură“ (die reine Sprache). Traducerea implică, prin urmare, colaborarea limbilor, traducerea face posibil acordul lor, care „lasă limba pură să răsune, anunțînd-o mai mult decît prezentînd-o“ (op.cit., p. 222). Și Derrida continuă: „Datorită traducerii, altfel spus, acestei suplimentarități lingvistice prin care o limbă îi dă celeilalte ceea ce îi lipsește și îi dă în chip armonios, această încrucișare a limbilor asigură creșterea lor, chiar și acea «sacră creștere a limbii» spre sfîr­șitul mesianic al istoriei“ (op.cit., p. 223).

Faptul că Derrida introduce în comentariul său „suplimentaritatea“ – un concept major și recurent în gîndirea și în opera sa – aruncă o lumină… suplimentară asupra modului în care actul traducător poate fi definit. Acest mod discreditează ideea de origine și de stabilitate a originalului. Traducerea este considerată un supliment, ca și, de altfel, scriitura însăși. Suplimentul adaugă, se adaugă sau/și adaugă anume spre a compensa o lacună. El este augmentativ sau/și substitutiv. În teoria suplimentului e implicat, cum se vede, și conceptul, nu mai puțin derridean, de „diferanță“.

Merită să ne oprim o clipă asupra interpretării pe care Derrida o dă „sarcinii“ traducătorului. De fapt, statutul traducătorului e definit într-un mod subtil ca subiect în dublul sens al cuvîntului. Acesta are de îndeplinit o sarcină care – înainte de a fi asumată – îi este încredințată de altcineva, „întotdeauna de alt­cineva“, adaugă Derrida. Sarcina respectivă implică nu numai o datorie, ci și o îndatorare (debt). Angajîndu-se în traducere, traducătorul contractează o datorie care nu este a sa, a persoanei sale: datoria vine de mult și de departe, căci traducătorul, în viziunea derrideană – care o continuă și o dezvoltă pe aceea a predecesorului său, evocînd aceeași „scenă genealogică“ –, este un „moștenitor“. El este chemat să-și asume această datorie și s-o achite, achitîndu-se astfel el însuși prin contribuția sa, prin „donația“ (gift) sa.

Misiunea traducătorului constă în „a restitui ceea ce trebuie restituit“, adică sensul; dar nu sensul textului original, ci sensul originar, acela care atestă „reconcilierea limbilor“ și „înrudirea“ lor. Derrida insistă însă asupra faptului că restituirea acestui sens este imposibilă, că îndatorarea e „insolvabilă“. Traducătorul este, cum am văzut, „un agent al supraviețuirii operelor“, dar nu și al restituirii sensului originar. „Cît despre aufgeben, continuă Derrida, înseamnă a da, a distribui (emisiune, misiune) și a abandona“ (op. cit., p. 200).

Misiunea traducătorului

Unii comentatori s-au oprit asupra acestei accepții secunde (ca abandon) a cuvîntului german Aufgabe. Derrida nu se oprește, dar cred că, pornind chiar de la interpretarea lui, mai precis, de la raportul pe care-l stabilește între datorie (debt) și donație (gift), aș putea risca în continuare o ipoteză proprie.

Nu aș înțelege, în context traductiv, abandonul ca abandon al misiunii. Sînt tentat să cred, mai degrabă, într-un abandon de sine al traducătorului în favoarea misiunii, într-o renunțare la sine, adică la propria subiectivitate, nicidecum la îndeplinirea datoriei. Prin urmare, autoaservire, dăruire totală, devotament. Poate că nu e cu totul exagerat să vorbim chiar despre o vocație sacrificială a traducătorului: ar fi, dacă nu în litera textului lui Walter Benjamin, în spiritul său, în măsura în care vocația conotează puternic termenul de misiune: un spirit mesianic, de care Derrida însuși, cum se vede, nu se disociază, spirit pe care-l regăsim și în modul său propriu de a (re)gîndi viitorul sau ospitalitatea.

Mă întorc, acum, la ipoteza mea și mă întreb dacă tărîmul „reconcilierii și împlinirii limbilor“, imaginat de Walter Benjamin ca loc al descoperirii „limbii pure“, n-ar putea fi re-situat în acea zonă de indeterminare pe care am evocat-o mai înainte, în acea rariște lăsată anume în țesătura deasă a fiecărei limbi: spațiu de întîlnire fecundă între limbile angajate în traducere, spațiu de schimb reciproc avantajos făcut posibil tocmai de relaxarea sau chiar de absența punctuală a constrîngerilor, de porozitatea frontierelor despărțitoare, un spațiu de negociere și de complementaritate eliptică.

În comentariul derridean citat anterior, mișcarea de suplimentaritate este una compensatoare, un plin înlocuiește un gol: „[…] o limbă îi dă celeilalte ceea ce îi lipsește…“. Dacă suplinirea e reciprocă, vorbim despre o complementaritate. Ipoteza mea, a complementarității eliptice, închipuie un schimb de goluri constitutive, nu de surplusuri. Așa cum îmi reprezint eu lucrurile, „tărîmul reconcilierii limbilor“ este zona de indeterminare a fiecăreia, locul în care cele două limbi angajate într-un act traductiv se întîlnesc, oferindu-se una alteia cu ceea ce le lipsește, nu cu ceea ce le prisosește. Zonă de întîmpinare și de disponibilitate, de receptivitate și de reciprocitate, șansă a unei alianțe posibile, a unei emergențe posibile.

De altfel, aceste zone de slabă determinare și de indeterminare sînt frecventate nu numai de traducători, ci și de poeți, dornici să sfideze și să disloce armătura gramaticală și categorială a limbilor.

Retraducere, relectură, rescriere

Perenitatea capodoperelor (termen suspect pentru gustul postmodern) a stîrnit în chip firesc interesul, dorința, ambiția traducătorilor din diferite epoci și spații lingvistice de a le supune unor încercări de echivalare. Fenomenul retraducerii, neglijat în trecut, a devenit în ultimele decenii una dintre temele recurente ale traductologiei, ca și relectura sau rescrierea, preluate cu succes din teoria literaturii și din teoria criticii.

Atunci cînd nu se datorează unei pasiuni personale intense a unui anumit autor – traducător sau scriitor – pentru o operă din trecut, retraducerile reprezintă un simptom al unei schimbări de gust, de concepție asupra literaturii sau, mai rar, de regim politic petrecute în evoluția unei societăți și a unei culturi. Retraducerile – ca și traducerile, dar mai pregnant – urmează în mare (nu întocmai) cursul literaturii înlăuntrul căreia se manifestă și se integrează. Succesiunea marilor curente literar-culturale și, mai nou, cea a salturilor tehnologice pot fi urmărite în istoria mai veche sau mai recentă a traducerilor locale și internaționale. Să ne gîndim doar la schimbările apărute în practica traducerilor și a retraducerilor sub influența viziunii post­moderne, dar și la înnoirile pe care le-a provocat – din interior – consolidarea, pe de o parte, și restructurarea, pe de altă parte, a traductologiei înseși.

Un studiu istoric și statistic al retraducerilor poate stabili – dacă n-a făcut-o deja – periodicitatea fenomenului ca atare de la o țară la alta și de la o cultură la alta. Scopul inițiativei retraducătoare este, desigur, unul implicit critic și explicit restaurator. Ce înseamnă însă, în acest caz, restaurare? Ioan Pânzaru, cel care folosește acest termen în prefața la Doamna Bovary (traducere și note de D.T. Sarafoff, ediție îngrijită și prefață de Ioan Pânzaru, București, 2006), îl pune în legătură cu restaurările din arhitectură și din pictură. Acolo însă e vorba despre refacerea unor opere din trecut, despre restabilirea integrității lor, a formei lor inițiale, care s-a distrus ori alterat ca efect al vremii și al vremurilor. Acea restaurare vizează cu precădere trecutul, este o reîntoarcere în trecut, chiar dacă repararea și reconstituirea pot fi efectuate cu mijloace moderne.

Retraducerea vizează, la rîndul ei, integritatea textului original, dar își exercită acțiunea critică și restauratoare din perspectiva prezentului. Forma inițială a textului este, fără îndoială, respectată – restabilită, dacă e cazul –, dar noua versiune ține seama, dincolo de alegerile subiective ale traducătorului, de schimbările ce au avut loc între timp în mentalitatea generală, în gustul epocii, în concepția despre literatură și despre traducere, în însăși evoluția limbii și a practicii literare. Așa se face că retraducerea va descoperi și valorifica potențialități ale originalului care au scăpat primului traducător, va reînnoi limbajul și chiar, în anumite cazuri, profitînd de achizițiile unor cercetări recente, va fi în măsură să repare unele erori de lecțiune sau de situare ale predecesorului.

Autenticitatea. Împotriva „vulgarizării actualizante“

Miza principală va trebui să rămînă însă autenticitatea, o autenticitate crescută, ceea ce presupune evitarea „vulgarizării actualizante“ – pericol asupra căruia atrage atenția Ioan Pînzaru. Poate că termenul de „vulgarizare“ nu este cel mai adecvat din cauza elitismului implicit, ca și a unei superiorități presupuse a originalului în raport cu traducerea și a trecutului în raport cu prezentul, dar actualizarea ar trebui, totuși, să aibă loc în anumite limite; altfel, textul original riscă să devină un simplu pre-text, iar folosirea numelui autorului și a titlului operei sale un abuz, dacă nu chiar un gest anticultural. Prezentifi­carea nu presupune întotdeauna vulgarizare, dar intruziunile politizante – da. De ce? Pentru că sînt simplificatoare și reductive, simplificator-reductive. Una este deschiderea aluzivă a textului prin traducere actualizantă și altceva politizarea lui forțată, re-orientarea lui alterantă. Una este sugestia care leagă trecutul de prezent și altceva, cu totul altceva este abuzul textual și moral prin care unei opere din trecut i se pretind și/sau i se atribuie idei și atitudini contemporane. Astfel de traduceri oportunist-politizante pot ajunge uneori pînă la ceea ce George Steiner, în After Babel, numește un „furt de identitate“.

Bascularea conținutului unei opere din trecut înspre prezent are consecințe de care teoreticienii acestei abordări nu par să fie prea conștienți. Dincolo de scîlcierea mesajului original, o asemenea soluție traductivă încurajează comoditatea cititorului contemporan, îi cultivă obișnuințele, conformismele, în loc să-i mobilizeze curiozitatea, să-i stimuleze atenția asupra diferențelor epocale, contextuale, mentalitare; să-l facă astfel să-și lărgească orizontul, nu să rămînă închis înlăuntrul propriilor așteptări satisfăcute.

Vorbind despre potențialități ale unui text, am în vedere faptul că noile contexte social-politice și culturale sugerează noi conexiuni, noi raporturi ce se pot stabili între replici, scene, personaje din cuprinsul respectivului text și situații, figuri sau probleme din epoca noastră. Totul este să rămînem la potențialități, să nu le „traducem“ în alte texte, în texte alterate, re-scrise conform unui trend sau altuia.

Caracterul paradoxal aluziv al operelor trecutului la momentul prezent a fost, de altfel, pus în valoare și de exegeza critică – nu o dată și cu deosebire în perioade opresive din istorie. Să ne amintim de Shakespeare, contemporanul nostru al criticului polonez Jan Kott, apărut în anii 1960, sau de Marea trăncăneală, cartea despre Caragiale a lui Mircea Iorgulescu, apărută la noi în plin ceaușism. Traducerile, în genere, și cu atît mai mult retraducerile vădesc similitudini constitutive și funcționale cu exegeza literară. Ca și comentariul critic, retraducerea aduce opera din trecut în contemporaneitate, îi prelungește longevitatea, îi întreține posteritatea.

Marile opere, marile traduceri

Țin să adaug, în încheiere, faptul că reprezentării lui Walter Benjamin referitoare la „marile opere“ i se poate replica invocînd „marile traduceri“. Acestea nu doar încearcă să echivaleze originalul, ci îi devin adeseori echivalente. Valoarea lor nu se măsoară numai prin fidelitate, ci și prin libertate creatoare. Rilke în viziunea lui Al. Philippide, Petrarca în traducerea Etei Boeriu sau Esenin transpus în română de George Lesnea sînt doar cîteva exemple la îndemînă. Traducerea lui Faust în franceză de către Nerval a ajuns să-i placă lui Goethe mai mult decît propria versiune germană, după cum recunoaște el însuși în convorbirile cu Eckermann.

Asemenea traduceri produc un efect de fixare a atenției și a adeziunii asupra performanței proprii, își aproprie originalul cu atîta forță expresivă, încît aproape i se substituie în conștiința și în memoria cititorilor. Ele rămîn în patrimoniul limbii și al culturii receptoare. Această înscriere a unei opere și a unui autor într-o tradiție străină, cu ajutorul unei traduceri competente și inspirate, nu se realizează însă – cum își mai închipuie unii – prin „familiarizare” referențială și terminologică, prin apropriere autohtonizantă, ci prin păstrarea mesajului propriu, a tonalității proprii, a stranietății textului original, a originalității ireductibile a acestuia. Numai în acest mod o traducere ajunge să marcheze gustul artistic și sensibilitatea uneia sau a mai multor generații, să le influențeze opțiunile artistice – pînă cînd o altă încercare traductivă, într-o altă paradigmă sociopolitică și literară, se va impune, stîrnind un alt fel de adeziuni.

Marile traduceri împrumută – cel puțin parțial – posteritatea modelelor lor, de fapt, împărtășesc – cu deplină îndreptățire – o posteritate la care au contribuit din plin. Se întîmplă chiar uneori ca asemenea traduceri să supraviețuiască – în ciuda opiniei lui Walter Benjamin – textelor prime, originalelor, acestea din urmă dispărînd în timp prin distrugere sau căzînd – cu contribuția hazardului – în uitare. Posteritatea largă, nu numai lungă, a „marilor opere” este de neconceput fără aportul unor „mari traduceri“, care trebuie considerate reîntrupări în alte spații și în alte timpuri ale celor dintîi.

În loc de concluzii

Din perspectivă antropologică, istorică și culturală, traducerile înfruntă și adeseori înfrîng paradoxul limbilor, funcția lor în același timp unificatoare și separatoare, contribuie decisiv la rafinarea fiecăreia în parte și a tuturor împreună. Ca articulări ale particularului la universal, ele participă la edificarea sistemului literar global, sînt parte a literaturii lumii.

Sîntem cu toții, într-o măsură mai mare sau mai mică, „pierduți în traducere“, dedați și predați exercițiului ei ca subiect și ca obiect, ca traducători și ca traduși. Chiar dacă traducerea nu este niciodată completă sau perfectă, chiar dacă se pierde întotdeauna ceva, ceea ce se cîștigă este imens și înseamnă, dincolo de comunicare, cunoaștere: cunoaștere a celuilalt și cunoaștere de sine, autocunoaștere prin cunoașterea celuilalt. Ne întoarcem, într-un fel, în punctul de pornire, bucla se închide: traducerea ca autotraducere, ca autointerpretare, ca autocunoaștere.

Spațiul intern de întîlnire prielnică a limbilor, locul predestinat „reconcilierii“ lor, în viziunea lui Walter Benjamin, ar putea fi, repet în încheiere, acea zonă de indeterminare și ospitalitate, invocată și evocată de-a lungul încercării mele ca șansă a unei împliniri pe care traducerile o promit și o amînă zi de zi și în proporție mereu crescătoare. Deși vizează o diferență (nu numai) lingvistică mai mult sau mai puțin radicală, într-un cuvînt, străinătatea, traducerile nu înstrăinează, ci apropie; ele sînt încercări ale omului de a face economie de conflict, de a compatibiliza identitatea cu alteritatea, de a cultiva – dincolo de lupte pentru preeminență – ospitalitatea ca pe o formă de superioară inteligență.

O istorie a traducerilor în limba română

Am scris paginile de mai sus la invitația doamnei profesor Muguraș Constantinescu și a colegelor sale de la Universitatea „Ștefan cel Mare“ din Suceava, impresionat de anvergura proiectului lor atît de ambițios, de actual și de necesar culturii românești. Un proiect care nu este doar în curs de realizare, ci chiar, în parte, realizat. El mobilizează o energie intelectuală importantă, antrenînd peste 200 de cercetători, inclusiv colegi din Franța, Germania, Grecia, Spania.

Concepută de la origini pînă în prezent, fără pretenții de exhaustivitate, dar acoperind toate provinciile românești, inclusiv Basarabia, O istorie a traducerilor în limba română se prezintă ca o istorie integrată, abordîndu-și obiectul în chip multiperspectival. Nu este vorba numai despre o abordare
lingvistică și literară, ci și de instrumente sociologice, statistice, de criterii metodologice, de repere teoretice și terminologice puse în acțiune. Departe de a fi doar descriptivă, enumerativă, constatativă, Istoria de față este analitică și critică, teoretizantă și contextualizantă, incluzînd o istorie a traductologiei, a literaturii comparate, a istoriei literare, a culturii românești în ansamblul ei. Avem de‑a face în cuprins cu mai multe istorii: o istorie a limbii române, a literaturii române, o istorie a ideilor, o istorie socială. Se verifică astfel importanța traducerilor în studiul receptării operelor literare și al circulației ideilor în general. Se produce o deplasare a domeniului ca atare dinspre margine spre centru și, last but not least, are loc o reînscriere firească a culturii românești în cultura universală.

În concluzie, se cuvine să fim recunoscători traductologilor noștri, care ne oferă o sinteză remarcabilă, un instrument de lucru cît se poate de prețios. Demersul autorilor care s-au angajat într-o asemenea lucrare de acribie și de durată mi se pare sincronizat cu ceea ce se întîmplă în Occident, cu exigențele traductologiei contemporane.

Sînt onorat să particip la această operă monumentală, sper din toată inima să poată fi dusă pînă la capăt, în ciuda condițiilor neprielnice, și m-aș bucura dacă și alți autori care s-au ilustrat în traductologia românească – Magda Jeanrenaud, Bogdan Ghiu și, înaintea lor, Gelu Ionescu și Victor Ivanovici – s-ar asocia acestui admirabil efort colectiv.

___________________

Textul de mai sus, în două părţi, este o versiune lărgită a „Cuvîntului înainte“ din volumul O istorie a traducerilor în limba română, proiect iniţiat de Universitatea „Ștefan cel Mare“ din Suceava, în coordonarea doamnei profesor Muguraş Constantinescu.

Sursa: https://www.observatorcultural.ro/articol/o-teorie-a-traducerii-ii/